Aflaseră suficient cât să îi mulţumească Harikăi şi să se îndepărteze grăbiţi printre picioarele roşii ale porumbeilor din Piaţa Sultanahmet.
Trecuse destul timp de la marea lor evadare şi puteau presupune că Yavuz Paşa îşi trimisese Coperţile Negre să-i caute.
Spre podul Galata era exclus să se ducă, aşa că o luară spre Pera, sperând că o să-l prindă încă pe Dresorul de Şobolani la micul dejun.
Nu şi-au pus nici o clipă întrebarea cum putea un corb pirpiriu să fie ditamai dresorul de şobolani.
Pe măsură ce se apropiau de fabulosul Hotel Pera, inima le bătea mai cu putere. Şi nu atât de emoţia întâlnirii cu Dresorul, ci de nerăbdarea de a ajunge în miezul lucrurilor, adică acolo unde – aşa cum le spusese Echo – intriga e valută forte. Poate, a gândit Kedi efendi, aşa îşi plătea mesele şi corbul enigmatic numit Dresorul de Şobolani.
Îşi închipuiau că tocmai au descins din Orient Expres şi iuţeau pasul să ajungă pe Cimitirului, colţ cu Asasinilor – cum se numeau pe vremea Agathei Christie străzile luminate de larma marelui hotel cu vedere spre Cornul de Aur. Adică pe vremea când pompierii (tulumbagiii) plăteau piromani ca să îşi crească deverul.
Hotel Pera – „ultima şoaptă a Orientului în drum spre Occident”, cum frumos scrisese un poet care-şi făcea veacul în barul cu fum şi oglinzi de la parter.
Dar ce îşi doreau mai mult şi mai mult era să dezlege cea mai pasionantă şaradă din lume – misterul din camera 411.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook