Kilo vorbea ca şi cum mintea lor ar fi fost o tablă pe care îşi dăltuia fiecare idee: „Ştiu că suntem nişte cuvinte care vorbesc între ele, cum bine a spus Marele Preţios…”
Îl numise pe motan Rinpoche, adică Marele Preţios, titlu dat pe acoperişul lumii doar reîncarnaţilor sau înalţilor clerici. Au devenit cu toţii şi mai atenţi.
“… Sau poate că suntem gândurile-fantomă ale Povestitorului. Dar chiar dacă am fi propriile noastre frici încarnate, acum nu mai are nici o importanţă. Curând siamezele telepate ne vor arunca frânghia. Poate chiar poimâine şi nu întâmplător…”.
Marele Preţios, motanul nostru, a ţinut să adauge spre ştiinţa celorlalţi sau ca să-şi merite titlul: „Pe 25 ale fiecărei luni, tibetanii se roagă pentru cei care călătoresc pe drumuri primejdioase şi le trimit cai…”.
„Ce să facem noi cu caii?” s-a mirat sincer Charlie.
„Sunt cai de hârtie” l-a liniştit şi l-a neliniştit Marele Preţios.
Fără să fie deranjat de întreruperi, Kilo a continuat să-şi dăltuiască ideile: “Toate sunt de folos, când ne vom afla la ananghie – chiar şi un cal de hârtie aruncat cu compasiune de pe un pisc. Cu ani în urmă, am scos dintr-o bibiotecă în flăcări <Tăietorul de Diamante>…”.
(Şi-au amintit cum altădată, luat la rost după ce şterpelise „Începutul înţelepciunii” le explicase, cu argumente erudite, că şi de la un hoţ avem multe de învăţat).
„… M-am ascuns şi am început s-o răsfoiesc. Nu cunosc tibetana, dar cartea mi se citea singură…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook