În motanor se născuse un profet şi ar fi fost greu să-i convingi pe cei unsprezece de contrariu.
În ochii lor, Bravo nu mai era guzganul opărit posedat de televizor, ci unul care fusese tras de coadă până în al şaptelea cer, chiar sub Tronul Slavei, şi azvârlit înapoi pe pământ să vestească sfârşitul lumii.
„Îngerul Morţii a intrat în oraş”, rostise cu glas înfricoşat.
Dar Îngerul Morţii fusese dintotdeauna prezent, în toate oraşele, doar că, discret, nu se arăta pe la paranghelii, nici nu răspundea invitaţiilor la talkshow-uri. Era dedicat, preocupat exclusiv să-şi îndeplinească misiunea, Domiciliul său era mereu la câte un căpătâi, iar cei care declară că l-au văzut dansând în adâncul oglinzii nu mai pot fi întrebaţi.
Şi de ce să fi intrat în oraş tocmai Îngerul Morţii şi nu vreun alt mesager divin? Printre noi mişună o mulţime. Doar omul e însoţit permanent de doi: Îngerul Bun şi Îngerul Rău. Mai există îngeri ai fiecărui anotimp, ba chiar îngeri ai fiecărei zile. Nemaivorbind despre şefii îngerilor, care se numesc arhangheli: Mihael, Gabriel, Uriel, Rafael…
De ce să i se fi arătat lui Bravo tocmai Îngerul Morţii? Dacă deschidem Cartea Desfătărilor a Joseph Ibn Zabara – medic, filosof, astronom, poet şi altele, toate la un loc, cum se purtau în Spania medievală – citim că Îngerul Morţii şi doctorul sunt unul şi acelaşi. „Ucid şi unul şi celălalt, numai că doctorul ia şi bani pentru asta”.
‚Ştiţi ce spunea bunica lui Şalom Alehem despre moarte?” a întrebat omniscientul Foxtrot.
„Cine e Şalom Alehem?” s-a interesat Lima.
„E Mark Twain-ul vorbitorilor de idiş. A spus: <Dacă tot mori, e mai convenabil să nu te naşti. Dar cine are norocul ăsta? Poate o persoană la un milion>”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook