Paradoxul Paștilor

Paradoxul Paștilor

de Edmond Niculușcă

Ajunul sărbătorii Paștelui ne duce cu gândul, inevitabil, la slăbiciunea absolută a unui Dumnezeu Atotputernic, o imagine, cred, unică în istoria religiilor lumii. Dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber, iar dacă omul îi poate spune NU lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU omului. Dumnezeu a creat libertatea omului, dar și-a asumat riscul unei libertăți capabile să-L înfrângă, să-L facă să moară și să se pogoare în iad.

În noaptea de joi spre vineri, ceea ce creștinii numesc, Joia Patimilor și Vinerea Marea, în mijlocul tuturor bisericilor ortodoxe stă așezată o cruce, de cele mai multe ori, de statura unui om, cu Iisus Hristos răstignit pe ea. Dacă citim vechile scrieri ale Părinților Bisericii, vom afla că în acestă noapte mijlocul bisericii reprezintă centrul lumii. Iar în centrul lumii, Fiul lui Dumnezeu agonizează răstignit pe cruce. Este apogeul Săptămânii Patimilor, numită mult mai corect a Pătimirilor. Cântările vechi din imonografia bizantină, insistă pe faptul că nu e o săptămână oarecare, sunt cele șapte zile când are loc „zidirea din nou a lumii”.

Creștinii mărturisesc că lumea a fost creată în șase zile, iar că în a șaptea zi, Dumnezeu S-a odihnit. Fiul e trimis de Tatăl în lumea pe care o crease, dar care se alterase prin păcat. El rezidește lumea tot în șase zile, în cea de-a șaptea odihnindu-se, dar nu așa cum o făcuse odinioară, ci în mormânt, cu trupul zdrobit, dat jos de pe cruce în Vinerea Mare, cu puțin timp înainte de sărbătoarea care începea la Ierusalim.

Calendarele vechi scriu că în noaptea de Joia Mare „se prăznuiesc înfricoșătoarele pătimiri, scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița, și înainte de toate crucea și moartea pe care Dumnezeu Cuvântul le-a primit pentru viața lumii, dar și mărturisirea tâlharului spânzurat pe lemn”. E poate cea mai dramatică zi din istoria creștinismului, cea în care, Creatorul oamenilor se lasă ucis de oameni. O imagine tulburătoare, care-l face pe Emil Ciroan să exclame la un moment dat: „A fi credincios şi a-ţi fi milă de Dumnezeul tău – iată paradoxul patetic al creştinismului!”

Poate cel mai cunoscut moment din ritualul pascal al Săptămânii Pătimirilor e „trecerea pe sub masă”, care precede „Prohodul Domnului”. La miezul zilei, în Vinerea Mare, crucea din mijlocul bisericii este introdusă în altar printr-o procesiune, simoblizând „coborârea de pe cruce” a Mântuitorului, acoperirea Lui cu un giulgiu și punerea în mormânt. E momentul când în biserici apare o masă pe care este așezat Sf. Epiraf, o bucată de pânză pictată sau brodată cu scena tragică a așezării în mormânt a lui Hristos, înconjurat de femeile care îl plâng și de îngerii care sunt înspăimântați de uciderea Fiului lui Dumnezeu. Vinerea Mare e ziua când se cântă Prohodul Domnului, o slujbă a înmormântării, care cuprinde și înconjurarea bisericilor cu lumânări, și care se încheie cu o lectură din Evanghelia lui Matei ce anunță închiderea mormântului cu o piatră mare și punerea lui sub pază.

E momentul sumbru în care partea văzută a misiunii Fiului lui Dumnezeu se încheie. Și peste toate se așează descurajarea, în fundalul unei liniști apăsătoare și a incertitudinii. Apostolii sunt închiși în casă, Iuda se omorâse, Petru se lepădase de Hristos de trei ori, iar autoritățile se temeau „ca tulburarea din urmă să nu fie mai mare ca cea dintâi”. Scena însă e a unui război pierdut dezastruos. Vedem imaginea Fiului lui Dumnezeu care e El Însuși înspăimântat, chinuit, părăsit, care chiar încearcă să abandoneze misunea, spunând „Dacă e cu putință, treacă de la mine paharul acesta…” și care cu puțin înainte de a muri, trece printr-o zguduitoare criză a credinței: „Dumnezeule meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit”. Dar dacă privim cu mai multă atenție, vedem de fapt, că Fiul nu face altceva decât să împlinească misiunea dată de Tatăl, având credința că natura moartă a omului a fost restaurată, distrugând puterea morții. Într-o liniște totală, se produce neașteptatul. Iadul se umple de lumină, iar natura „moartă” a omului este vindecată.

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook