de Edmond Niculușcă

Ultima scrisoare a lui Cioran, care ajunge la București, pentru Jeni Acterian e datată în anul 1946. Au fost epoci în care prietenii erau izolați între ei de o „cortină de fier”, unii pe o parte a lumii, ceilalți pe o alta. Dincolo de această cortină, nimeni și nimic nu mai putea trece. Emil Cioran nu a mai revăzut-o niciodată pe buna lui prietenă de la București. Sfârșitul scrisorii de la Paris e dureros de realist: „Eventualitatea revederii, din păcate, îmi pare de domeniul utopiei. (Vorba „ăluia“: „n-a fost să fie“.)”

Paris, 2 dec. 1946


Dragă Jenny,
Îţi răspund puţin cam tîrziu la scrisoarea ta, deşi pe dată ce am primit-o am vrut să-ţi trimit o telegramă de mulţumire. Într-adevăr, de acolo nimeni nu-mi mai scrie. Înţeleg perfect motivele tăcerii generale şi nu mă plâng.
În curînd se vor împlini zece ani de cînd sunt la Paris, adică în singurul loc de pe glob unde se poate trăi. Sunt fericit de a fi aici şi nefericit de a nu mă mai putea imagina altundeva. Despre ceea ce fac n-am nici o idee. Cred că nu fac nimic. Locuiesc într-o mansardă, mănînc într-o cantină studenţească, n‑am profesie — şi natural că nu cîştig nimic. Raţionamentul meu a fost totdeauna simplu: cînd nu va mai merge mă împuşc.
Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est de Europă? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva pe aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat şi frivol pe care l-am găsit, pe cînd a fi ros de îndoieli în spaţiul valah e de-o tristeţe fără soluţie.
Am fost nespus de fericit c-aţi avut veşti de la Haig, de la omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată. Ce mai face Marieta Sadova? Dar Sorana Țopa?
Aş vrea să aflu de asemeni dacă Ţuţea a rămas tot genial? — Cu Mircea vorbim des despre voi. Eventualitatea revederii, din păcate, îmi pare de domeniul utopiei. (Vorba „ăluia“: „n-a fost să fie“.)
Te îmbrăţişează cu drag,
Emil

Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook